Pe ulita prafuita isi taraie alene picioarele, preotul Constantin Dumitru. Merge cu capul plecat si isi gadila pieptul dezgolit cu barba sarmoasa. Il mai ridica din cand in cand sa nu isi incurce parul alb ca cerul verii, in crengile pomilor atarnati deasupra gardurilor roase de molima ploilor, a iernii si a timpulu. Isi mai roteste ochii caprui, dar stinsi, scrutand zarea, fiind partas la metamorfozarea temporara suferita de sat in urma venirii toamnei. Se aude doar troznetul frunzelor ruginite ca ochii lu nea Dumitru cum ii zic satenii, calca lent dar masurat parca nevrand sa perturbeze linistea aceste duminici. Un vant imperceptibil sopteste merilor batrani facandu-i sa isi lepede vesmantul pe pamantul rece. In timp ce se joaca cu patura care acopera pamantul gri, isi plimba plictisit degetele pe mataniile din buzunar. ” Azi nu mai vine nimeni la biserica, sunt toti bolnavi” cugeta preotul in timp ce face recensamantul satului in care a skujit tagma preoteasca vreme de patruzeci si noua de ani. Sase batrani. Atat a mai ramas din prospera comuna, plina de curti imbelsugate de roadele pamantuluim invaluite in dulcea muzica ce rascolea tinerile inimi.
Ostenit de atata urcus, nea Dumitru se opreste, rasufla de cateva ori si ridicandu-si privirea la biserica ce ii apare ca un templu sacru al nasterii, iubirii si mortii. O instanta judecatoreasca in care insusi D-zeu este martor la geneza fiintei omenesti si a intoarcerii acesteia in tarana. O biserica veche, din lemn putrezit, construita de strabunicul lui ” Un om voinic, bun la suflet si cu frica lu’ Dumnezeu” si-l aminteste preotul pe stramosul in timp ce admira ulucile care zac in iarba si poarta care scartaie la fiecare intrare a vreunui credincios. Urcand cei cativa pasi care i-au mai ramas pana in curtea bisericii, preotul observa ca e poarta e larg deschisa.”S-au sculat mortii de atata plictiseala si tristete’ isi zice in sinea sa, mirosind aerul de melancolie si nepasarea care pluteste in jurul mormintelor. Privind mai atent curtea interioara, plina ochi de cruci de lemn, preotului ii trece un fior de gheata prin suflet care ii strecoara moartea in suflet. Vrand sa scape de naluca, batranul se intoarce si isi cauta ca punct de sprijin o ramasita de gard facut din acelasi lemn ca si crucile. Isi odihneste privirea pe dungile subtiri ale norilor. Ca niste sprancene sub care vegheaza soarele, rege deasupra padurii aurii. Sub aceasta mustata blonda, florile tarzii isi imprastie ultimele petale facand pamantul sa stranute.
Batranul preot nu vede pana acolo, dar simte rasuflarea de gheata a dumbravei intunecate si care ii inconjoara trupul invelit in haine de panza. Poate sa miroasa vantul care ii mangaie obrajii zbarciti ca o stafida si aude murmurul copacilor.
In timp ce isi tine chipul in podul palmei, un sunet ii strabate prin urechi. E tropaitul cailor, vaitaturile bocitoarelor, chiuiturile flacailor infierbantati de rachiul luat pe datorie de la conu Alecu. ” A murit si ala spala-iar D-zeu pacatele cum a spalat el pantecele feciorilor” isi aminteste C-tin, izgonindu-si o musca de pe maneca peticita a camasii sale. Un val de caldura ii strapunge inima. E acelasi val pe care l-a simtit in acea molatica zi de vara, cand statea rezemat de un nuc batran, langa el fiind Maria Trandafiru oferindu-i din dulceata celei mai pretioase flori. Plin de emotie, cu degetele tremurande scarmana pamantul, mirosul de iarba proaspata, iar nucul batran il apara de zambetul soarelui stanjenitor. O picatura de ploaie, coboara din inaltul vazduh pe o frunza plapanda, despartindu-se de ramura. Mai departe lacrima cerului se prelinge pe obrazul batut de vant, amestecandu-se cu roua nostalgiei izvorata din amaruile amintiri ale batranului preot C-tin Dumitru.
- o sa inceapa ploaia!
- Da, raspunde preotul cu ochii impaienjeniti, sculat la realitate de doctorul satului Virgil. Proorocirea doctorului se adevereste, o ploaie zgomotoasa loveste pamantul ca bataile unei tobe… va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu